DUMINICA A 7 A DUPĂ PAŞTI

Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337).

            Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi - episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfâşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul "sinod" înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul "erezie" înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a "fost un timp cînd Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos "creatură superioară", "cea dintîi dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mândru şi neascultător, însă bun predicator. Erezia lui s-a răspândit în cîţiva ani atît de mult încât rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.

Sfinţii Părinţi, nemaiputând răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două - cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele pînă la dezbinarea Bisericii se numesc "ecumenice", adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă.

La fel şi Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.

În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt de o fiinţă şi nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.

Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încît i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre veşnică osîndă în gheena iadului

ÎNĂLȚAREA DOMNULUI LA CER

ȘI ZIUA EROILOR

    

           Înăltarea Domnului la cer a devenit alături de Înviere cea mai populară sărbătoare a poporului nostru. Înălțarea Domnului la cer a fost profețită cu 800 de ani mai înainte de împăratul David, în Psalmul 56,7 ,,Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule și peste tot pământul slava Ta!,,

         Sfinții Părinți ne invață, precum auzim căntându-se si la slujba de ziua praznicului Inălțarii, că Domnul Iisus, timp de nouă zile a fost întâmpinat în văzduh de cele nouă cete îngerești, cu mare cinste și cântări de laudă. De aceea, Biserica a rânduit nouă zile de reculegere și așteptare a Sfântului Duh de la Înălțare până la Rusalii.

          La Înălțare s-a împlinit misiunea cea mare pe care a avut-o Cuvăntul lui Dumnezeu de la Tatăl, să vină în lume, să Se nască si să învieze pentru noi, apoi să Se înalțe la cer, de-a dreapta Tatălui, de unde a venit. Deci biruința lui Hristos se desăvârșește prin înălțarea Sa la cer.

          Apostolul Pavel scrie in Evrei 9,24 ,,Hristos a intrat in cer, ca să Se înfățișeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu. S-a suit cu rănile Sale la cer ca să I Le arate Tatălui,  fiecare rană este ca o gură deschisă prin care Mântuitorul nostru mijlocește spre folosul si izbăvirea sufletelor noastre,,

           La mijlocirea Fiului trebuie să adăugăm și noi dorința și voința de a ne înălța spre cele cerești prin virtuțile faptelor bune, lucrate în smerenia bineplăcută lui Dumnezeu.

         După Slăvita Sa Înviere, Domnul Iisus Hristos a petrecut pe pământ încă vreme de 40 de zile, timp în care S-a arătat de mai multe ori atăt femeilor mironosite, cât și ucenicilor Săi, vorbindu-le și încredințându-i că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu și că trebuia să pătimească toate pentru mântuirea oamenilor.

          Fiul Omului, la Înălțare intră in slava și odihna Tatălui, iar Duhul Sfânt, Mângâietorul Cel făgăduit, este trimis să lucreze la mântuirea lumii pe pământ.

          Astăzi ne amintim cu pioșenie și cu recunoștință de eroii neamului nostru, care prin devotamentul și jertfa lor s-au înălțat pe treapta cea mai de sus a binefacerii pentru neam și țară.

          Glorie lor, tuturor eroilor si veșnică pomenire și recunoștință.

Astăzi spunem într-un glas : Hristos S-a înălțat! și răspundem Adevărat S-a înălțat!

                                                    Prof. Anamaria BOLD-COTUNA

DUMINICA A VI A DUPĂ PAŞTI

Ne aflăm în Duminica a VI a după Paşti, Duminica Orbului din naştere cînd ne amintim de una din cele mai mari minuni făcute de Domnul. Este important pentru noi creştinii de azi să înţelegem mesajul pericopei evanghelice (In 9,1-38) şi anume  că un orb a fost capabil să-L identifice pe Hristos atunci când liderii religioşi erau imuni la minunile sale şi nu doar să-l identifice ci să-L mărturisească cu preţul excluderii din comunitate (iudeii au ameninţat că vor exclude din sinagogă pe oricine va mărturisi că Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu). Orbul nu avea însă nimic de pierdut. Dă dovadă de caracter puternic şi de curaj înfruntând sinedriul şi mărturisind adevărul. Răsplătirea pentru devotamentul său a fost întâlnirea cu Hristos după ce iudeii l-au exclus din comunitate, oferindu-i posibilitatea de a sta faţă în faţă cu Creatorul său. Vorbind despre acest moment părintele Nicolae Steinhardt scria: “Ne mai putem întreba: De ce i-a dat Hristos vederea omului despre care ştim că nici el, nici părinţii lui n-au păcătuit? Ca să vadă cele lumeşti, lumea fenomenală? Desigur, dar mai cu seamă ca să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, aşa cum nu le-a fost dat lui Moise, ori lui Ilie: Pe Hristos-Dumnezeu despuiat de toate atributele Sale pământeşti. Drept care şi omul tămăduit I se închină până la pământ. De ce oare? Pentru că află că orbul vindecat s-a purtat frumos şi cu deplin curaj, s-a arătat demn şi recunoscător, L-a apărat pe Acel care-l tămăduise, i-a înfruntat pe farisei şi din pricina aceasta a fost ocărât, jignit şi alungat, “suferind aşadar, ca un slujitor şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Domnul, de aceea, vrea neapărat să-l răsplătească. Dar cum? Cu ce? în care fel? Aur şi argint să-i dea, nu are. I-a dat vederea. Ce lucru mai de preţ i-ar putea dărui? Parcă L-am vedea pe Domnul căutând în jur, gândindu-Se ce anume i-ar putea oferi neînfricatului şi vrednicului bărbat care-I stă acum în faţă. Ce semn de admiraţie pentru perfecta ţinută de care a dat cu prisosinţă dovadă? I-a înfruntat pe farisei. Nu a consimţit să dea declaraţie cum că binefăcătorul lui e păcătos, potrivit dorinţei lor. Le-a spus, celor care ţineau morţiş să tot repete că nu ştiu de unde vine Acela: păi tocmai aici e minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a dat vederea. L-au luat în râs, l-au ameninţat, l-au dat afară, dar a rămas neclintit.  Aşa şi Domnul, neavând ce anume da, pe Sine Se dă fostului orb, dezvăluindu-Se ca Dumnezeu. I se arată, I se descoperă, îi destăinuieşte dumnezeirea Lui. „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”. Iată darul, cum mai scump nu poate fi.” Dumnezeu răsplăteşte mereu eforturile noastre şi despre acest adevăr stă mărturie istoria mai veche sau cea recentă. Mărturisitorii lui Hristos au primit putere de sus în cele mai teribile momente ale vieţii, iar Domnul li se arată ca unor prieteni dragi, vederea Domnului, contemplarea luminii dumnezeieşti, fiind darul cel mai de preţ aici în această viaţă. Acestui mare dar dorim să ne învrednicim şi noi, aici în această viaţă, iar dincolo de moştenirea veşnicelor daruri pregătite tuturor celor ce au trăit mărturisind că Hristos este Domnul.

Preot Tudor BUDEANU